pesystem

Asteptase ninsoarea fara sa stie. Se privi in oglinda: era palida si incercanata, cu parul ravasit de rasuflarea noptii, cu privirea strain aninata de soapta amintirii si cu tampla rezemata de umarul timpului… atat de singura . Naluca verilor fierbinti de altadata, ascunsa printre suspinele vietii, intr-o dimineata nestiuta in care soarele se nascuse din mare…atat mai putu zari si nici nu-si dori mai mult. Isi trase pe ea o rochie alba, lunga, sub care trupul ei parea o adiere de vara stravezie. Era fiica marii si frigul iernii ii ingheta rasuflarea. Avea nevoie de caldura soarelui ca sa traiasca. Totusi… asteptase aceasta iarna… fara sa stie… ca si cum… frigul ei ar fi putut sa-i purifice sufletul, sa-i sculpteze amintirile intr-o bucata de gheata si ele sa nu se mai perinde dureros printre stropii de viata ce-i fusesera harazitii… cati ii mai ramasesera… Dar ea nu stia sa-si fie iarna… Verdele privirii ei se inneca sub valatucii ce brazdau cerul, incremenit, parca, in nefiinta. Picioarele goale, obisnuite cu mangaierea delicata a nisipului de pe tarmul iubirii ei, se inrosira si o dureau cumplit, iar palmele, amprentate pe vecie de atingerea lui, se adunara intr-un gest de rugaciune. Ninsoarea ii patrunse launtrurile si-i troieni sufletul, inmarmurindu-i tristetea intr-o lacrima, dar si iubirea intr-un cantec de demult… zambi rece fulgilor de nea, imaculati de inocenta cu care-i atingeau umerii, iubirea… pe care n-avea puterea sa-i simta, dar pe care, pentru prima oara, ii zari. Prea multa vreme asteptase de la el cuvantul… o petala de iubire ramasa, sau o virgula dintr-o amintire , care s-o readuca in casuta de stuf de pe tarmul marin. Apoi, fulgerator, venise iarna si-i sculptase in gheata toata fiinta… Nu intoarse capul dupa primavara, dar isi dori din nou sa traiasca.

Asteptase ninsoarea fara sa stie. Se privi in oglinda: era palida si incercanata, cu parul ravasit de rasuflarea noptii, cu privirea strain aninata de soapta amintirii si cu tampla rezemata de umarul timpului… atat de singura . Naluca verilor fierbinti de altadata, ascunsa printre suspinele vietii, intr-o dimineata nestiuta in care soarele se nascuse din mare…atat mai putu zari si nici nu-si dori mai mult.

 Isi trase pe ea o rochie alba, lunga, sub care trupul ei parea o adiere de vara stravezie. Era fiica marii si frigul iernii ii ingheta rasuflarea. Avea nevoie de caldura soarelui  ca sa traiasca. Totusi… asteptase aceasta iarna… fara sa stie… ca si cum… frigul ei ar fi putut sa-i purifice sufletul, sa-i sculpteze amintirile intr-o bucata de gheata si ele sa nu se mai perinde dureros printre stropii de viata ce-i fusesera harazitii… cati ii mai ramasesera…

 Dar ea nu stia sa-si fie iarna… Verdele privirii ei se inneca sub valatucii ce brazdau cerul,  incremenit, parca, in nefiinta. Picioarele goale, obisnuite cu mangaierea delicata a nisipului de pe tarmul iubirii ei,  se inrosira si o dureau cumplit, iar palmele, amprentate pe vecie de atingerea lui, se adunara intr-un gest de rugaciune. Ninsoarea ii patrunse launtrurile si-i troieni sufletul, inmarmurindu-i tristetea intr-o lacrima, dar si iubirea intr-un cantec de demult… zambi rece fulgilor de nea, imaculati de inocenta cu care-i  atingeau umerii, iubirea… pe care n-avea puterea sa-i simta, dar pe care, pentru prima oara, ii zari.

Prea multa vreme  asteptase de la el cuvantul… o petala de iubire ramasa, sau o virgula dintr-o amintire , care s-o readuca in casuta de stuf de pe tarmul marin. Apoi,  fulgerator,  venise iarna si-i sculptase in gheata toata fiinta…

Nu intoarse capul dupa primavara, dar isi dori din nou sa traiasca.